Mai important decât ceea ce ai, este ce faci cu ceea ce ai.
Alfred Adler
Întrebările ți se rostogolesc în gând iar și iar, reverberând sălbatic. Simți că vârtejul lor îți taie răsuflarea, inima se zbate în piept părând că vrea să fugă și ea de haosul creat de ele. Somnul își este chinuit, te răsucești în pat, iar așternuturile sunt când prea calde, când prea reci. Te trezești mai obosit decât atunci când te-ai așezat în pat.
Ai impresia că te afli într-o groapă adâncă, umedă, cu pereții netezi, iar lumina se subțiază încet... încet. Dacă te așezi acum, totul este pierdut! tragi aer în piept și...... recunoști: am o problemă pe care nu o pot rezolva! Am nevoie de cineva care să mă ajute... ajutooor !
Ca prin vis îți amintești de o vorbă auzită parcă în altă viață, o vorbă spusă de un prieten, la o discuție, despre cum a reușit el să răzbată. Despre cine era vorba !? Îl suni... stomacul îți este strâns ca într-un pumn... inima o ia la goană... înghiți cu greu....! Ah! Nu este ușor să accepți că anumite lucruri nu îți sunt sub control. Dar iată, prietenul răspunde. Încerci să ai un ton vesel, dar acesta își dă seama că nu ești bine, că încerci să ascunzi – este înțelegător – doar a trecut și el prin asta – îți dă numărul de telefon, apoi îți urează succes.
Acum e-acum! Trebuie să îți aduni bruma de curaj pe care o mai ai și să cauți persoana al cărui număr de telefon l-ai primit. Vocea de la telefon este plăcută, te ajută. Îți faci programarea, iar zilele până la această întâlnire sunt când prea scurte, când prea lungi. Întrebările vechi sunt tot acolo, dar accentuate de altele noi. Teama de a nu fi judecat, criticat, certat.
Vine ziua și ora. Mergi către locația respectivă ca un condamnat la moarte. Moartea independenței tale! Ai intrat și prima impresie te mai liniștește: spațiul este primitor, luminos, iar persoana care te întâmpină este calmă, zâmbitoare, atentă la tine, orientată către tine.
Și te ascultă,.... te ascultă cu adevarat. Privirile sale sunt încurajatoare, nu te întrerupe, știe că ai nevoie să te eliberezi de povara gândurilor și că dacă ar interveni cu vreo întrebare, te vei bloca. De aceea tace, însă, în același timp, parcă te îndeamnă să să spui totul!
În freamătul tău glasul îți tremură, palmele îți transpiră, dar încet, încet te relaxezi. Pentru prima oară ești ascultat, ascultat cu adevărat, nu doar auzit. Cineva îți oferă feed-back, chiar și numai din zâmbet sau priviri. Îți dai seama că cineva te va înțelege, te va sprijini și te va încuraja.
După această primă ședință, lucrurile devin din ce în ce mai grele, dar totuși te simți mai ușor și mai bine. Ceea ce ai înțeles este faptul că nu ți se dau sfaturi, ți s-a spus de la început că expertul în persoana ta ești tu,.... da... chiar tu! Nicio altă persoană nu știe mai bine decât tine ceea ce este mai bine pentru tine. Nimeni nu îți poate spune cum să faci lucrurile. Doar tu faci alegerile, după ce ai stat și ai analizat și bune și rele. Și asa-i.... este important să îți asumi responsabilitatea pentru alegerile făcute. Să înțelegi că trecutul nu poate să fie schimbat, însă este important ce faci pe mai departe, cu ceea ce ai. Să dai și să primești în egală măsură. Să te accepți și să te iubești pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce vor alții să fii.
Să îndrăznești să trăiești!
Încurajare, conectare, cooperare, respect, acceptare. Sunt lucrurile pe care le-am primit. De la cine? De la psihologul meu!
Acest eseu l-am gândit privind prin ochii și emoțiile celor care mi-au trecut pragul cabinetului. Sunt oamenii care au avut curajul să accepte că, uneori, nu poți să te ajuți singur și care m-au căutat primind informația de la o cunoștință, o rudă, un prieten. Pentru toți am arătat un profund respect, încercând să îi ajut să își descopere puterile, să îi sprijin în trecerea lor de la un minus perceput către un plus și să îi încurajez în a-și construi un mecanism de apărare pentru viitor.
Așa cum am menționat și în eseu, nu dau sfaturi, ci doar sunt acolo pentru a asculta, a înțelege și a oferi feed-back. Persoana din fața mea ajunge la descoperirea sinelui, la acceptarea ideii ca suntem frumoși și unici în imperfecțiunea noastră.
A merge la psiholog nu înseamnă nebunie, ci un act de curaj și dorință reală de a produce o schimbare.
